Asa ca de inceput….

Pentru cine scriu aceste randuri nici eu nu stiu, cred ca pentru mine sau poate nu…. Simtim nevoia sa lasam ceva in urma, un semn al existentei noastre infime, sa nu simtim ca suntem inca unul dintre cele sase miliadre de suflete care sunt pierdute in monotonia si banalitatea vietii noastre.

Incerc de ani buni sa scriu aceste randuri si intotdeauna mi-am spus ca inca nu am ceva de spus si ca inca nu m-am maturizat suficient, dar cred ca niciodata nu suntem suficient de tineri sau batrani sa ne regasim printre noi. Cine sunt? Nu stiu!Ce fac? Pentru prima data nu stiu dar cred ca as vrea sa ma gasesc … sa stiu cine este defapt in spatele imaginii pe care mi-am proiectat-o mental.

Nu stiu de ce nu am avut capacitatea de a scrie cu adevarat ce gandesc  sau ce simt, probabil din cauza fricii, frica de a fi expus, de nu pune pe panza portetul sufletului sau mintii , de nu fii judecat dar cred mai mult de frica propriei refelectii care e dezamagitoare prin banalitatea ei, si teama de banalitate este cred cea mai mare frica.

Incerc sa imi imbratisez banalitatea si teama de esec  sau mai mult sa imi imbratisez esecul. Cred ca este foarte  usor sa invinovatesti  soarta sau pe cei din jur de esecul tau dar cred ca dincolo de acesta cred ca adevarata tarie de caracter ajungi sa o ai ,este atunci cand poti sa iti ierti esecul… si cred ca acesta imi este cel mai greu lucru.

Visele, ce iti doresti, soarta, dorinta, voia lui Dumnezeu, momentul potrivit… .

Cred ca despre asta as vrea sa scriu, despre vise … ce am visat sa fac in viata, ce credeam ca ma va impini.

Primul vis pe care l-am avut  a fost primul care nu s-a indeplinit.

PS: Titlul acestui blog nu este original, este inspirat de romanul omonim al Elenei Ferrante, carte care mi-a dovedit ca niciodata nu este prea tarziu si ca poti gasi puterea de a te ridica indiferent de ce ti se poate intampla…